Video / Igor Caras: Eu nu joc nici în teatru, nici în film, eu trăiesc

Despre argintul viu al copilăriei, teribilismul unui om fericit și cel mai contagios rol

24/02/2015

Actorul din el astăzi mai mult tace, nu joacă. Își fumează tăcut țigara privind melancolic. Nu, nu spre domnul Leonid din bine-cunoscutul spot video, nu spre polițistul din „Ce lume minunată” și nici spre Senea din „Nuntă în Basarabia”, ci spre viața lui. Cel care trăiește în mii de feluri pe scenă, dar în realitate doar într-un singur fel, ne-a invitat să trăim împreună cu el o zi obișnuită la Bălți, acolo unde a crescut, a învățat frica și credința în Dumnezeu. O știu mătăniile de pe mână și Biblia citită de șase ori, și cravata dată uitării, și amintirile tatălui Constantin. La câte piese joci pe scenă, viața însăși devine o piesă de teatru. A eroului nostru începe simplu și nu are nevoie de titlu. E piesa lui Igor Caras.

Cum a fost copilăria lui Igor Caras?

Igor Caras:Tata mă ducea la grădiniță de mânuță, iar mama mă bătea cu ce-i cădea sub mână. Și cu palma, și cu varga, și cu furtunul, și cu bățul. Dar el (tata) nu mă bătea.

Ați fost băiatul tatei?

Igor Caras:Nu, am fost băiatul mamei, însă ea și mă iubea, și mă bătea. Și fratele meu mânca bătaie, dar mai puțin. Tare am mai fost bătut, dar nu și chinuit, Doamne-ferește. Așa că pot spune că am avut parte de o copilărie frumoasă, jucându-mă tot timpul. Mă întrebau părinții: „Unde mergi”, iar eu răspundeam: „Să mă mai joc”.

Constantin Caras: La vârsta de nouă luni a început să meargă, ținându-se de perete încet, încet, după care a urmat grădinița. În fiecare duminică mergeamîmpreună la muzeu, fiind atras de expozițiile cu tot felul de arme. Cu 20 de copeici mergeam la cinematograful „Pionier” ca să vedem filme pentru copii. La grădiniță avea o memorie atât de bună, încât știa pe dinafară toată programa pentru sărbătoare, ce are de spus fiecare coleg. A moștenit-o de la bunica lui, Liubov Romanova. Cântecele pe care ea i le cânta, în limba rusă, pe când era mic, Igor le ține minte și acum. Copil fiind, nu stătea locului. Petrecea toți copiii acasă și mergea pe la alții ca să se joace (râde). Pe urmă, când a crescut mai mare, eu lucram la Școala Sportivă, unde uneori îl luam cu mine și îl lăsam să joace tenis de masă. Au urmat halterele, le ridica de câte zece ori, o dată – chiar și de 300 de ori. Totuși, mai târziu am fost sfătuiți de un învățător să-l dăm la Școala de Muzică. Și l-am dat, i-am cumpărat acordeon.

Eternul regele Lear

Ce nebunie adolescentină vă gâdilă amintirile?

Igor Caras: Eram în anul III la Școala-Studio „V. Nemirovici-Dancenko” pe lângă Teatrul „A. P. Cehov”din Moscova, acolo unde mi s-a oferit o călătorie în Franța ca să urmez o școală de vară. Timp de trei luni, am avut ocazia să cunosc studenți din toată lumea. Mă împrietenisem cu o rusoaică, Lealea Borzunova. Ea era studentă în studioul rusesc, iar eu în cel moldovenesc. Și cum locuiam într-un orășel care se afla la 40 de minute de Paris, mergeam în capitala franceză des. Acordeonul fiind permanent cu mine, îi spun într-o zi Lealei: „Hai să fac o șmecherie actoricească. Tu ia o cutiuță și, în drum spre Paris, voi cânta cu acordeonul prin tren, iar tu, cu această cutiuță, vei merge după mine. Cine ne știe aici...

Constantin Caras: Îmi amintesc o șotie din copilăria lui Igor, când a mers să se joace la un prieten de-al lui și, la ora unu-două noaptea, ia-l de unde nu-i. Atunci a mers soția să-l caute.

Igor Caras: Și nu m-a găsit! Bătea, bătea în ușă, dar eu îi spun prietenului: nu deschide, dacă deschizi, vom fi bătuți amândoi! O să mă bată ea mâine pe mine, oricum am s-o încasez, dar măcar nu pe amândoi.

Care e diferența dintre faptul de a juca pe scena teatrului și în platoul de filmare?

Igor Caras: Practic, nu există nicio diferență. Eu nu joc nici în teatru, nici în film, eu trăiesc. „Жить надо, а не играть”! Din punct de vedere profesionist, sigur că cinematografia e o altă meserie, unde contează unghiul vizual, jocul de lumini, vocea. Nu degeaba tătuca Lenin a spus: „Самое лучщее искуство это кино”. Dar, fie în teatru, fie în cinematografie, (tele)spectatorul trebuie să te vadă și să te audă. Eu doar una vreau, să mă creadă (tele)spectatorul. Și eu sunt bucuros că (tele)spectatorul acesta sfânt mă crede, el m-a ales Omul Anului 2014.

Ce rol ați juca de nenumărate ori?

Igor Caras:Regele Lear, pe care l-am jucat în teatrul rus „Cehov”.

De ce?

Toata viața omului e o tragedie!

„Dacă aș avea o armă, l-aș împușca pe bunul meu prieten Durbală”

Când vă simțiți împlinit?

Atunci când am grijă de părinți. Slavă Domnului că sunt vii, nu știu ce m-aș face fără ei. Și-i ajut, renovăm casa, cu ajutorul banilor câștigați în România, la filme, la spectacole. În toate mă susține Cel de Sus.

Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră?

Că m-am întors la Domnul. După o perioadă mai grea, am renunțat la El, dar acum m-am întors cu fața spre el. Când mă uit în urmă, realizez că ori de câte ori greșeam, El mă ierta și mă scotea din mocirlă. Mulți cunoscuți de-ai mei nu au reușit să iasă din ea. M-am întors la El și vreau să fiu numai cu El. Și să fac meseria pe care El mi-a încredințat-o. Dumnezeu este pictorul, eu sunt doar penița.

În ’87, la Moscova l-ați cunoscut pe Anatol Durbală. Cum a început relația de prietenie dintre voi doi?

Rău, tare rău. Ne certam, iar la un moment dat i-am spus că dacă aș avea o armă, l-aș împușca. Locuiam cu el într-o cameră de cămin, era tânăr și cu totul altfel. S-a schimbat foarte mult. (râde)

După ce deviză vă conduceți în viață?

Mottoul vieții mele este, de fapt, o vorbă de-a mamei. Și în toată povestea asta, un rol esențial l-a jucat prietenia mea cu Anatol Durbală, care mi-a zis odată: „Igor, cel mai bine te-a caracterizat și ți-a dat mottoul vieții mama ta”. Mai târziu, aflai că mama i-a spus prietenului meu: „Igor are o calitate deosebită, el niciodată nu cârnește”. Nu cârni! Iată deviza vieții mele.

Aveți vreo piesă care v-a marcat?

Când pe bunicii mei i-au ridicat și i-au dus în Siberia, tataia cânta „Sanie cu zurgălăi”. De atunci, e hitul vieții mele.

Sunteți un om fericit?

Da, foarte fericit, cel mai fericit! Dar fericirea absolută va fi acolo Sus. Pe pământ, toți suntem fericiți în felul nostru. Dar când ieșim din locul acela comod, numit fericirea comună, ne lovim de peretele negru ce se numește viața de zi cu zi, pe acest pământ frumos, în această țară mică, săracă, bătută, dar frumoasă. Dea Dumnezeu să înflorească așa cum merită, la fel ca și oamenii harnici ai acestui meleag.

Autor: Mihaela Cebanu
Foto, video: Yon Savin, Anatolii Markoch 






comments powered by Disqus