Un altfel de portret al Valentinei Naforniță

Diva care mereu revine acasă

20/08/2015

Valentina Naforniță este un om care se dedică în totalitate artei, fie că e în Viena, la Chișinău sau în incinta Teatrului „La Scala” din Milano. Succesul său are atâta grandoare cum numai mâna destinului ar putea făuri; totuși, stând de vorbă cu ea, reafirmăm rețeta clasică: Succesul înseamnă multă muncă și puterea de a merge mai departe.

Reușești să-ți dai seama de cât de mare e succesul tău sau a fost ceva care s-a întâmplat natural?

Dacă e să vorbim anume de concursul BBC Cardiff Singer of the World, pentru mine a fost o surpriză. Acel rezultat a fost pur și simplu incredibil, reușind să-mi schimbe radical viața. Totuși nu știu în ce măsură asta mi-a afectat cariera, pentru că eu deja aveam semnat contractul din Viena. Prin urmare, pot spune că a reprezentat un succes în special acasă, în Moldova. Aici lumea mă cunoaște în mare parte doar în baza acelui concurs, pe când în afara țării, publicul cunoaște întreaga mea activitate.

De ce crezi că se întâmplă astfel? De ce în Moldova se apreciază cu adevărat personalitățile abia după ce ele se afirmă în străinătate?

Nouă ne place să spunem „Ne mândrim cu tine”, adică ne mândrim cu munca pe care ai făcut-o singur, dar nu neapărat te susținem de la bun început, te promovăm, ca să ajungi cineva. E o mare greșeală a națiunii noastre. Și aud deseori exprimări de genul: „Ne mândrim că ai invățat aici”, „ne mândrim că te-ai născut aici”... Eu mă bucur că sunt moldoveancă, îmi place țara mea, îmi iubesc plaiul, pământul, mereu mă întorc acasă la această liniște și simplitate, dar eu mă mândresc doar cu familia mea, care m-a crescut și mi-a dat educația pe care o am.

Primii ani au fost mai dificili?

A fost greu atunci când am studiat la colegiu, atât pentru mine, cât și pentru părinții mei, pentru că era nevoie de mulți bani. Chiar dacă eram cea mai bună studentă în generația mea la lecțiile de canto, nu mi s-a oferit o bursă sau un loc la buget. Artiștilor le este foarte greu să existe atunci când gândurile lor nu sunt în totalitate închinate artei și atunci când au atâtea griji cotidiene.

Deși te-ai format ca artist mult mai mult în străinătate decât în Moldova, continui să revii pe scena de acasă. Cum se explică acest fapt? E vorba de recunoștintă sau dor?

Dorința mea a fost întotdeauna ca opera să fie cunoscută mai mult de publicul de acasă, pentru că este o artă de neatins. Emoția de pe scenă, compozițiile elaborate... e o artă a frumosului. Eu vreau mereu să mă întorc, atâta timp cât publicului îi place ceea ce fac și se mândrește cu mine. Și nu contează unde cânți, LaScala, în New York sau în Viena... Emoțiile sunt aceleași.

Cât de des te gândești la Moldova? Care sunt momentele în care îți aduci aminte de casă și care sunt detaliile pe care ți le amintești?

Îmi aduc aminte des de casă și de copilărie... și nu numaidecât involuntar. Îmi place să depăn amintiri despre cum a fost, despre cum am fost, despre perioada de până la 15 ani, petrecută în mare parte la școala de muzică. Vin dintr-un mediu extrem de simplu. Părinții mei mi-au dat o educație, la fel, simplă, dar care m-a ajutat să păstrez unele valori. Sufletul unui artist se simte, mai ales pe scenă, atunci când cântă în fața unui public.

Când ai descoperit opera pentru prima dată?

În copilărie, îmi aduc aminte, de foarte multe ori la televizor se arătau spectacole de operă, de balet. Mama mi-a povestit mai târziu că eram extrem de pasionată de aceste spectacole și chiar începeam să plâng dacă ei schimbau postul. Deci a fost o pornire din interior inexplicabilă, atât pentru ei atunci, cât și pentru mine acum, când privesc înapoi.

Este paradoxal progresul pe care l-ai făcut. Te-ai născut într-un sat simplu, din raionul Glodeni, ai venit singură la Chișinău, la doar 15 ani, apoi ai plecat la București, iar acum concertezi în cele mai mari săli din întreaga lume!

Da, dar nu sunt eu singura care a reușit atâtea. Cred cu certitudine că locul în care te naști nu trebuie să-ți dicteze și unde ajungi.

Cred că trebuie să fii foarte puternică ca să poți obține succes singură, în țări străine. De ce calități crezi că e nevoie pentru a reuși?

Sunt puternică, în primul rând pentru că atâta timp am stat departe de familie... chiar când am venit în Chișinău, eram departe de sora mea. Și la București mi-a fost extrem de greu. Chiar și limbajul era diferit din punct de vedere a termenilor muzicali. Viena a fost o schimbare firească și m-am obișnuit repede.

În ce culori ai descrie aceste etape diferite din viața ta?

Copilăria, pe care mi-o imaginez de-un albastru senin, a fost liniștită, interesantă... mergeam cu părinții la Prut vara, mergeam la bunei, la concerte, eu concertam... aveam casa mică, dar mereu plină de oaspeți... eram mereu veseli și fără de griji. Nu am dus lipsă de nimic și eram cea mai fericită cu ce aveam atunci.

De Chișinău mă îndrăgosteam în fiecare primăvară, când el devenea în totalitate verde. Aici a început o perioadă mai dificilă. Învățam, dar cântam și prin coruri și în biserici, într-o încercare de a-mi ajuta părinții.

Bucureștiul e un roșu intens, foarte dificil la început, dar aici am avut primele rezultate importante. Cântam la Sala Palatului, la Ateneu. Cei  cinci ani de universitate m-au format ca artist.

Iar Viena e un roz (zâmbește)... e orașul în care m-am regăsit.

Poveșteste-ne despre povestea de dragoste pe care o trăiești.

Mihai, soțul meu, era din același raion ca și mine și îl țineam minte încă de la niște concursuri regionale. Apoi am făcut cunoștință la Chișinău... El era diferit, mai mare și cu o abordare mult mai serioasă. Uneori foarte romantic, mi-l recita pe Eminescu în transporturi publice (zâmbește)... Apoi am plecat ambii la București, unde ne-am certat și ne-am împăcat în repetate rânduri, dar mereu reveneam împreună. Căsătoria a fost un pas firesc. 

Trecând prin atât de multe, te schimbi la fel de mult. Simți un decalaj atunci când te întorci acasă și întâlnești oamenii care au rămas la fel?

Eu nu mă gândesc la asta. Fiecare trăiește în felul său, după posibilitățile pe care le are și mediul în care este. Important e să-i înțelegem pe toți.

Cântând pe cele mai mari scene, inclusiv LaScala din Milano, ești inconjurată de frumos. Se percepe oare diferit o piesă interpretată într-o sală plină de grandoare?

Cei orbi înțeleg profunzimea muzicii chiar mai mult decât ceilalți spectatori. Compoziția muzicală este, cu certitudine, centrul operei, chiar dacă într-un spectacol se face și scenografie, și regie, nemaivorbind de costume și machiaj. Regia variază. Uneori e o interpretare foarte potrivită care ne înlesnește rolurile, alteori e o interpretare modernă, a cărei filozofie doar regizorul o înțelege... atunci e mai dificil. Din această cauză, indiferent de piesă, e bine să nu uităm că un spectacol de operă înseamnă în primul rând muzică.

Cel puțin în pictură, un aport la definiția artei îl are însuși spectatorul prin felul lui de a percepe, respectiv un tablou poate fi interpretat diferit de fiecare vizitator. În ce măsură asta are loc în opera? Adică, în ce măsură transmiterea unui mesaj depinde de abilitățile tale de performer sau de abilitățile publicului de a capta informația?

Nu cred că oamenii ar trebui să vină cu enciclopediile la spectacol (zâmbește)... Uneori vii la operă doar ca să te relaxezi. Totuși, în alte țări publicul este mai cunoscător, și noi, prin urmare, trebuie să fim mai pregătiți. Dar pregătirea se observă mai mult în regie. Unele opere au fost scrise  cu câteva sute de ani în urmă și necesită  o adaptare pe măsură.

Îți plac rolurile cu care te identifici sau cele complet diferite de caracterul tău?

Îmi plac rolurile dramatice, pentru că ele necesită mai multă profunzime. Spre exemplu, rolul Mimi din La Boheme. Este o tensiune care crește pe parcursul întregului spectacol și are o finalitate. E mult mai complex, prin urmare, mai dificil atât din punct de vedere emoțional, cât și tehnic. 

 În viață avem nevoie de reguli ca să fim ordonați.

Liniștea are sunetul muzicii.

Răsăritul și asfințitul au în comun omul.

O prietenie pierdută  e ca un mare regret.

Mă plictisește prea mult timp liber.

Diferența dintre păcat și greșeală e: păcatul e în fața lui Dumnezeu, greșeala-i omenească.

Lumea, din păcate, continuă să creadă în promisiuni.

Trăim sub același cer, dar suntem diferiți.

Dragostea se verifică? Nu, dragostea nu se verifică.

Nu există scurtături către succes.

Este inevitabil să suferi.

Mai frumos decât un vis e realitatea.

Avem nevoie de secrete pentru a avea intimitate.

Text: Valeria Duca

Foto: Olesea Buianovscaia






comments powered by Disqus