Dacă aș interoga o femeie...

Discuție cu ceea ce ai iubit cândva...

04/06/2015 Dacă aș interoga o femeie...

Pe lângă nenumăratele fantezii obsesive sau utopice legate de femei, accesibile non-stop în capul unui bărbat, se regăsește cea în care noi o pedepsim. O pedepsim, pentru lucruri minore: și-a stăpânit fundul de zona centrului de gravitate și de umflătură bărbătească; ai pus-o să-ți arate la hartă unde se află Burkina Faso; te-a zgâriat pentru că ai amintit-o pe fosta (aici e echitabil, cauți să fii pedepsit) sau ai găsit-o că citea un roman de bulevard, care te face să secreți mai multă salivă decât câinele lui Pavlov.

Fantezia mea e una plenară, înainte să o pedepsesc, eu aș interoga-o într-o încăpere laconică, cu pereții reci și fruști, unde i-aș oferi un pahar de vin sec, pentru curaj și pentru ca să i se facă cald, să mai descheie vreun nasture de la bluza ei mult prea decentă.

Dar, să nu ne rezumăm la ironii futile. Cea mai vinovată ființă de pe glob (pe lângă Chirtoacă) este femeia. De aceea voi miza pe un interogatoriu care va prelungi plictiseala într-o abatere la profunzimi. Unele femei nu realizează cât de profunde sunt, pentru că explică totul făcând apel la intuiție, instincte sau statusuri de pe social media. Femeile au instincte letale, ne doboară cu ușurință. Chiar și atunci când la etapa inițială a cunoașterii legăm o discuție cu ea, credem naiv că noi am fi obținut-o, pe când în realitate ne-a ales ea. Femeile agață bărbații, și nu invers, doar că altfel, într-o manieră discretă.

Dacă aș interoga o femeie, aș face-o departe de ochii lumii sau de lumea înlănțuită. I-aș ordona să-și spună numele, să mi-o amintesc. Stau prost cu aritmetica, aș spune eu privitor la aventuri în dragoste. E evident, aveam să o cunosc, și-a spus numele pentru a mă face superior ei. După aș întreba-o ce crede despre mine. Știu răspunsul, crede că fug de griji și de responsabilitate. Ar răspunde în așa fel încât să mă facă să regret. Aș lăsa-o să vorbească despre dragoste, în așa fel încât să mă seducă, până la cea mai dureroasă contracție a ventricolului. Aș lăsa-o să-mi spună că am fost umil atunci când i-am găsit o copie neinspirată de femeie. Eu i-aș spune că toți suntem înșelați câteodată de o copie atractivă. Ea m-ar convinge în irepetabilitatea mea, pe când eu aș opta pentru unicitatea ei.

După, i-aș propune o cafea, pentru a-și restabili energia irosită pentru prost. Cafeaua e cea mai lejeră armă pentru discuții de tip vulcan – emergente, dar care amăgesc frumos prin calm. Aș continua, întrebând-o dacă și-a găsit pe altul, ce inspiră responsabilitate. Ea mi-ar răspunde că nu știu nimic, apăsând pe numele meu integral „Nu știi nimic, Radu Poclitari.” Nu avea pe nimeni, sigur. Mă făcea să mă simt mai prost, decât aveam să fiu, pentru că îmi însemna numele în cel mai mare eșec pe care l-am fi trăit amândoi – despărțirea noastră. Mereu o făcea când o învinuiam de ceva. Era un interogatoriu care ușor trecea într-o citare a condamnării dedicată mie. Am iubit-o pentru că mă făcea să mă uzez.

Aveam să-mi pierd moralul și aș fi întrebat-o ce a făcut ea pentru relația dintre noi, în afară de a mă face să cunosc limitele iluzorii ale dragostei. Ea avea să-mi răspundă stăpânit: „Te-am făcut să cunoști ceea ce ai negat tot restul vieții, ceea ce negi și acum, chiar dacă ți-ai pierdut capul”. Pentru dramatism, făcea o mică pauză, după relua: „Ți-ai revenit din rătăcire, dar arăți mai umil decât credeam.” Și acest detaliu e unul firesc, suntem mai sinceri atunci când ne pierdem capul într-o iubire. Suntem mai firești, mai buni, pe când ulterior ne ocupăm cu raționalizarea excesivă a acestei lumi denaturate.

Avea să mă facă să-i cad pe coapse, dar nu era fancy să o fac. Gândeam eronat, dar fără să-mi fac șubredă imaginea virilă. Femeile învinuiesc și distrug tot ce au iubit, atunci când acel tot le scapă de sub control. Aveam să-i spun că „nu trebuia să controlezi totul, nu ești totalitară și nu vreau o relație totalitară”, la care ea urma cu replica „politica e pentru curve, te-a atras și pe tine”. Ea a omis faptul că politica se culcă cu toți măcar o dată, pentru siguranță.

Când aș mai interoga o femeie, nu aș mai vorbi niciodată despre dragoste sau nu aș mai face-o cu fosta iubită. O să pierzi și o să pieri, pentru că, bine spunea Octavian Paler, bărbatul e fizic, pe când femeia e metafizică.

Radu Poclitari






comments powered by Disqus